inca o dimineata

Standard

 

Imi dau seama de la ora la ora ca fericirea inseamna sa fii vesel si trist in acelasi timp iar viata omului sa se imparta intre Dumnezeu, ai tai si ai lumii in masuri potrivite…care devin tot mai potrivite reglandu-le in fiecare secunda in functie de ce se intampla cand se intampla si cand alegi.

Daca esti doar fericit inseamna ca te-a ajuns smintirea, iar daca esti doar trist inseamna ca te-a rapit deznadejdea. Doar ingerii sunt fericiti complet si doar dracii sunt deznadajduiti, la fel de complet. Noi suntem oameni, ingeri si draci deopotriva si traim pe Pamant. Dracii isi bat joc de noi non-stop, iar Dumnezeu ne tine de mana cand Il alegem ca sa putem trece nearsi prin iadurile proprii si cele care ne inconjoara. Si asta e tot. Nu mai am nicio idee pe ziua de azi. D-abia m-am trezit.

Afara e soare si cald. Perdelele albastre care fac soarele sa fie alb-albastru falfaie peste mine si ma incurca la scris si lucru. Furnicile astea mici par tot mai dresate. Dispar cand eu stau la masa mea, iar cand ma duc la frigider si incep sa fosnesc apar de neunde, infometate si insetate…sau doar pofticioase, exact ca niste catei care dau navala peste stapan atunci cand iese din casa …doar ca sa se intinda sau sa le arunce un os nou si sa-i smotoceasca si sa vorbeasca cu ei. Deseori ele se urca pe mana mea sau pe ecranul laptopului. Cred ca sunt si foarte curioase. De fapt, cred ca semanam foarte mult.

Astept vesti cu munca din locuri si culturi neexplorate inca. Sunt in procesare. Am si cateva sperante. Tot in procesare si alea. Toata viata mea e in procesare si nu am nicio problema cu treaba asta. Ma racoresc in foc si ma aprind in inima zapezii, asa e felul meu…ca la psihopati. Si asa mi-e si personalitatea…nu e doar de la mine, tipul 8 si ISTP…deci e din plamadeala. Au dat navala cîrceii peste mine de-o vreme si ma chinuie intr-una. Azi-noapte a fost crancen…iar la un moment dat, desi mi-era cald ca naiba, m-am trezit cu mine clănțănind din dinti in timp ce ascultam doua piese din registre complet diferite, dar care se completau si se dadeau una pe dupa alta la nesfarsit. Cine stie ce emotii ma coplesisera iar pe nesimtite …sau poate doar nu le ingaduiam sa-si iasa din matca prea tare cum ar fi vrut ele. Asa mi-a zis si protopopul de Sighisoara in ziua din vara aia cand l-am botezat pe micul Oliver in bisericuta aia mica de turta dulce Intrarea Maicii Domnului in Templu: tu esti tot o emotie …Si l-am intrebat daca e o problema asa de mare treaba asta si a zis ca nu, ca e de bine si ca ma invat eu sa le strunesc cu vremea si cu Dumnezeu. Apoi m-a notat in registrul bisericii unde se noteaza numele copilului si-al nasului de botez (sau nasilor). Si apoi mi-am mai venit si eu in fire. Sau o fi de la traumele vechi care mai dau cate o boare de durere din cand in cand …sau de la preaplin si prea mult…cine mai stie…nici nu ma mai intereseaza.

Vad ca am mai slabit un pic. Beau apa intr-una si cafea si mananc smochine…desi nu m-am mai atins de ele de cand eram copil si calaream dealurile de la tara de la tata. Luasem una de pofta de la o doamna care m-a servit cand m-a vazut curioasa foc si in acelasi timp o viespe la fel de pofticioasa ca si mine si care a zburat din floarea ei …a vrut si ea. Ne-am speriat una de alta, eu am muscat-o de cur si ea m-a intepat in limba. Si de atunci am detestat smochinele. Dar acum imi trebuie, vad …multe, pungi intregi…si m-am impacat si cu viespea aia de atunci, care acum zboara in flori de pe o alta lume. Vad ca si furnicilor le trebuie smochinele astea, dar cand ma duc la punga…ele pleaca, iar cand plec, se intorc. Spre dimineata devreme pe la 5 imi venise si de-un mar. M-am dus, l-am luat cu mine in pat si l-am devorat. Geamurile erau deschise cum au fost, sunt si vor fi mereu indiferent de anotimp si de casa iar pe strada trecea o masina care forja sa urce dealul si din care zburau franturi de folclor Canaria.

Casa care va fi cand va fi, a noastra, va fi de o marime potrivita, va avea curte si va fi impartita in șase. Si va fi asa si sper sa fii si tu de acord. Va fi a noastra si a oamenilor frumosi din vietile noastre, vechi si noi, stiuti si nestiuti inca, iar bucata facuta doar pentru ei le va fi mereu deschisa, sa vina, sa-si traga sufletul, sa bea, sa rada si sa planga si sa manance ceva, sa se odihneasca si sa ne inveselim si alinam unii pe altii. Si unde o sa facem multe activitati. Partea cealalta …e partea cealalta, a noastra si doar a noastra.

Apoi va fi subsolul, catacombele mele izolate fonic unde o sa dau drumul la muzici sau o sa vad arhive de filme la 3 dimineata cu sonorul la maxim cand n-am somn si niciodata nu am somn pentru ca am multe de facut si nu-mi ajunge timpul si unde o sa le fac pe ale mele….si mansarda, care va fi a ta si unde le vei face tu pe ale tale. Intre subsol si mansarda va exista o scara secreta pe care o vei decora tu iar eu te voi ajuta, de care numai noi vom stii si pe care eu voi urca si tu vei cobori…ori de cate ori tu nu mai poti de dorul meu si eu nu mai pot de dorul tau. De multe ori vom ramane la mijloc sau intre…pentru ca nu vom mai putea indura secunde in plus de lipsa si de neatingere. Multe le vom face impreuna…si din ale mele si din ale tale, la mine sau la tine sau pe unde ne vine si pe genunchi. Ne vom broda si inspira la nesfarsit.

Apoi va fi partea pentru ai tai si partea pentru ai mei. Sa vina, sa plece si sa stea cand si cum si cu cine vor ei. Sa fim impreuna unii cu altii cat mai multe zile din viata de aici, de pe Pamant.

Iar in curtea noastra vor exista multe flori si plante de toate felurile, copaci, pe unii ii vom planta impreuna, altii sunt deja acolo si ne asteapta….si eu sigur voi avea un caine de talie mijlocie. De undeva voi simti si mirosuri de toate felurile de la toate ale noastre care sunt pe foc si prin camari. Iar muzicile se vor auzi si ele mereu. Ne-am amestecat arhivele si le-am lasat sa cante cum vor ele. Si vom avea o masina mare, probabil un jeep cum aveam eu cand aveam pentru ca noi avem multe, vom face multe si vom umbla mult. Si pentru noi si pentru altii. Iar cand viata ne va mai desparti cu munca sau alte misiuni, tu vei veni unde sunt eu si eu voi veni unde esti tu ori de cate ori se va putea si se va putea si vom vorbi continuu pe skype si pe whatsapp si pe facebook si peste tot pe unde mai inventeaza astia si tu vei stii toate ale mele si eu toate ale tale. Vom mapa tot si ne vom impartasi tot ce ne atinge si ne iese in cale ca sa nu se insamanteze farama de instrainare, nesiguranta si suspiciune intre noi.

Duminicile vom cauta sa ajungem mai des la liturghie si sa rezistam mai multe minute…indiferent pe unde ne vom gasi, vom tine posturile si vom da slava vietii si Domnului cum se cuvine.

Iar primavara va fi mereu anotimpul cu cea mai multa veselie si petreceri, cu toti iubiti si dragi ai nostri si cu noi in mijlocul lor. Iar cand va fi sa plecam dincolo si daca nu va fi sa fie sa plecam impreuna in acelasi timp, nu are nimic. Sa nu ne mahnim. Vom urca si vom cobori pe o alta scara secreta.

Vad ca trebuie sa ma si vopsesc. Am inceput sa arat a lup. Sau a pușlama, cum m-a tachinat odata cineva.

P.S. CD-ul asta l-am luat direct din playerul unui taximetrist de pe aici, i-am dat 10 euro pe el. Si pe cursa 5. 

 

Inviere departe de casa

Standard

 

Ne frangem sufletele pe bucati si tot pe bucati suntem inviati si reziditi.

Lumina de la Invierea de acum

Un crampei de alinare si frumusete dumnezeiasca am primit in dar de la Domnul in acest Paste cand sunt inca o data departe de casa si de ai mei toti – dupa o viata doar in Romania si plecata doar ocazional si in scurt prin alte parti, inghesuita de viata si de preaplin si prea mult. Dar aici si acum, binecuvantata in continuare cu prieteni noi minunati si cu sora mea cu care strabat toate necunoscuturile inca de cand suntem mici, dar mai mult in ultimii ani cand am si lucrat impreuna si am traversat iaduri intregi tot impreuna. Si fericita si cu ultimele inovatii din comunicare prin care pot tine legatura si impartasi din toate cu mama de acasa, cu prietenii vechi si noi, cu oameni din gandurile mele si cu familia imprastiata la randu-i in toata tara si lumea.

Aici este foarte frumos – zici ca de aici incepe Paradisul iar diversitatea locului este amutitor si ametitor de frumoasa, dar lumea e rupta tare de valorile si traditiile crestine in care am fost crescuti si de care sufletul nostru are mare nevoie, macar la rastimpuri, sa se adune, sa se caiasca si sa-l lase pe Dumnezeu sa-l lumineze si sa-l brodeze. Desi are altele la fel de frumoase si frumusetea si obiceiurile ei, pe partea cealalta.

Aici Mos Craciun umbla iarna cand e vara in pantaloni scurti si cu cornite verzi de ren pe cap, iar de Paste catolicii au procesiuni foarte frumoase dar foarte departe, totusi de cum erau lucrurile cand erau si pe care se straduiesc ei sa le readuca in constiinta oamenilor moderni. Sfanta Fecioara, Maica Domnului, desi provenea din neam imparatesc, era totusi simpla in purtare si vesminte…ori ei o infatiseasa in haine scumpe si matasoase. Sfintii umblau incinsi in sac si in picioarele goale…iar aici au mantii lungi si arata ca imparatii. Fanfara canta foarte frumos in urma procesiunii si doar muzica aia ce iti mai racoreste sufletul.

In rest, oamenii rad si se veselesc si fac poze cat mai multe. In bisericile superbe intra, admira icoanele, sculpturile si arhitectura si ies, dar pe alocuri mai vezi si cate un rugator inghesuit pe undeva prin cate un coltlon iar daca reusesti sa faci abstractie de veselia de afara, mai auzi si cantarile religioase din micile si discretele difuzoare. Intr-o zi am gasit in biserica doar doi oameni si amandoi plangeau de se rupea camasa pe ei, fiecare in coltul lui si fiecare de o alta nationalitate. Nu am mai putut sa ma mai rog pentru ale mele si m-am trezit rugandu-ma pentru ei…pentru ca durerea lor, oricare ar fi fost ea imi rupea oasele si m-a ingenunchiat.

Lumanarile sunt electrice, nu ai unde aprinde o lumanare de ceara…ci trebuie sa ai fise de 20 si 50 de centi ca sa se aprinda cate un bec sub forma de lumanare pentru maxim 20-30 de minute. E totul curat si perfect digerabil de orice consumator din lumea civilizata care se ,,respecta”.

stradaleCu efort mult reusesti sa vezi si cate o dîră vlaguita de smerenie…dar doar daca te uiti in catacombe si locurile marginase unde exista oameni care se nevoiesc sa treaca de la o zi la alta si fac ce stiu si ce pot pentru asta, inclusiv stau toata ziua imbracati in statui argintii si aurii care leviteaza sau in palmieri batuti de vant, picteaza in strada sau canta la harpa sau chitara sau vand ceasuri, genti si sculpturi ieftine.

Cu siguranta in viata fiecarui civilizat exista drame si dureri si numai ei stiu cum trec dintr-o zi in alta…dar in mediul asta colorat si plin de fieste, iti trebuie un alt fel de abordare ca sa fii mai tu cum esti si sa te regasesti. Pentru ca se umbla doar cu capul pe sus si cu ochii lucind.

Am aprins si lumanari electrice…caci nu becul, ceara sau chibritul dau lumina viilor si mortilor si am asistat si la procesiuni necunoscute, atat cat m-au tinut nervii in zilele astea. Insa in principal am stat inchisa in casa sau mai bine zis in mine insami…unde au ars lumînari mici de ceara cumparate de la Mercadona, nesfintite de nimeni decat de Dumnezeul viilor.

In paralel, o noua familie pe care ne-am facut-o aici si pe care in mai mica masura o aveam inca din tara dar ne-am regasit dupa 10 ani, niste prieteni romani minunati care sunt emigrati aici de aproape 15 ani si stiind de anul trecut nevoia mea de Paste…cautau prin cotloanele insulei un loc de-al nostru unde sa ne putem refugia de Inviere. Anul trecut mama lor i-a sunat de la biserica, din tara, din Iasi …cum face de cand sunt plecati de acasa si a lasat telefonul deschis cateva secunde cat sa auzim Christos a inviat din morti…Telefonul a fost pus pe speaker si asa a ajuns si la mine o farama de fericire si asa m-am mai domolit un pic si-am mai capatat intarire si speranta. Si ei la fel.

Ermita Buna Vestire

Prietenii nostri au gasit pana la urma o ermita crestin ortodoxa numita Buna Vestire, o bisericuta foarte mica – la capatul celalalt al insulei, in Sud, nepictata inauntru ci doar cu cateva reprezentari artistice pe pereti – pusa cap la cap de comunitatea de romani de aici, majoritatea lor ardeleni si banateni, lucru regasit si in slujba care a fost un pic diferita de cea din Regat sau Moldova cu care eram noi obisnuiti, in special la cantari…caci in rest, toate erau la fel.

Mi-au trimis pe whatsapp poze si m-am bucurat nespus, ca au vrut sa fie surpriza…totusi erau multe impedimente de-a ajunge pana acolo, din nord de unde stam noi …la peste 100 km in toiul noptii si sa ne mai si intoarcem. Plus ca nu aveam de unde sa iau vopsea rosie pentru oua si intamplarea a facut sa picam si pe un gol cu banii si sa nu avem mare lucru de pregatit. Deci am traversat un Paste mai in fundul gol, ca sa zic asa. Au fost zile si mai delicate de atat in urma, deci nu ne-am intimidat si nici intristat sau panicat.

Intr-una din zile, prietenul nostru de aici si-a facut drum in drumurile lui aglomerate doar ca sa ne lase un pliculet de vopsea rosie luat de pe la niste romani din sud, ocazie cu care ne-am mai racorit vorbind de una si de alta si am baut un suc natural de capsuni facut de sora-mea cu blenderul. Apoi vineri seara tarziu, cand am terminat cu muncile noastre, pe ultima suta de metri am reusit sa cumparam oua si ceva legume pentru o crema si cafea si apa. Si bineanteles nuca mea de cocos pentru care intre timp m-am echipat cu un cutit cu zimti si ciocanel metalic de batut snitelele cu care m-am invatat sa o dovedesc. Prima nuca de cocos…a fost plimbata in tot orasul si in toate serile pana am reusit sa o sparg. Si am spart-o si am stat de capul ei pana n-a mai ramas tipenie de ea. O prietena care stia ca umblu cu ea dupa mine…si acum face misto de mine si ma intreaba ce-mi mai face nuca.

Apoi a venit Sambata Mare si nu stiam ce va fi si cum si daca. Prietenul nostru nu ajunsese niciodata in toti anii astia la nicio biserica de-a noastra si la niciun Paste si isi dorea nespus, dar conjunctura lui si muncile pareau sa-l tina prizonier. Si l-au tinut pana in ultima clipa. In mainile lui stateam toti, caci el avea masina.

Primesc mesaj pe whatsapp pe la 6 seara “99%”. Raspund “da-mi o ora”. Peste 2 ore, cand poate si stie, raspunde “22” , zic “ajungem la fix”. Asta a fost tot dialogul din ultimele 3 zile de cand ne-am impartasit unii altora dorinta de-a fi acolo.

pregatiri pentru slujba Invierii

pregatiri pentru slujba Invierii

Si am ajuns. El dupa o zi absolut extenuanta. El a scos de undeva 4 candele, pentru el, pentru sora lui, pentru mine si pentru sora-mea. Eu am scos 4 oua rosii. Am ras, pentru ca nu ne vorbiseram…iar el nu avea oua, cum noi nu aveam candele pentru lumina ci doar o lumanare mica, d-aia pastila. Am prins toata slujba, am luat Lumina si Paste amestecat cu vin intr-un paharel (s-a dat tot atunci, fiind comunitatea foarte mica si rosturile un pic adaptate la circumstante).

Pe alocuri, cand se mai facea cate o pauza…el deschidea internetul pe telefon si ne uitam pe camerele live din orase ca sa vedem strazi din Romania si oameni si ce se intampla pe acolo. Din cand in cand cate o rafala de vant de noapte tropical ne stingea lumina si luam iar de la altii de pe langa noi.

Sora lui n-a mai ajuns, circumstantele, dar nu ne-am lasat si am ajuns noi la ea pe la 2 dimineata. A coborat, am stat toti 4 in masina cu toate candelele aprinse, am ciocnit oua si le-am mancat, el avand copil, avea in masina si o lingura ponosita pe care cu un servetel de la sora-mea din geanta am sters-o si cu care am luat Paste din paharelul ala. Ne-am bucurat nespus, am schimbat cateva vorbe, am ras iar eu le-am facut poze ca sa trimit la familia lor din tara a doua zi.

Pe retur inspre Nord, unde sta si el, ne-am oprit la o benzinarie unde ne-am luat ceva de mancare si am baut apa, ca ne-am dat seama ca suntem ametiti de foame. Am vorbit mult, de griji, de ganduri, de fiecare ce are prin viata. El, stiind de un job greu care e in pregatire acum in viata mea, m-a intrebat: pai cum te duci tu in focul ala inca nerecuperata fiind, asa cum esti acum? De asta are grija Dumnezeu, zic…va pune El un duh in mine si ma va smeri ca sa ma duc cu bine si sa fac bine ce-oi avea de facut acolo. Eu l-am intrebat: si tu cum o sa rezisti asa la nesfarsit in toate cu care te confrunti acum? Toti 4 traversam momente limite de viata, fiecare dupa menirea lui. Mi-a raspuns cum i-am raspuns si eu si ne-am bucurat ca ne-am bucurat reciproc si ca am fost acolo unii pentru si cu altii, fiecare cu ce-a avut si putut. 

Inainte sa ajungem in Puerto, a facut un ocol si ne-am oprit sus undeva la un mirador ca sa il avem in vedere candva, intr-o zi cand vom vrea sa bem o cafea intr-o dimineata …o cafea cu vista dumnezeiasca. Si sa vedem Valea Orotava in noapte…o vale care este Raiul insusi si peste care viul vulcan Teide de aproape 4,000 m imparateste dintr-o parte, iar nesfarsitul ocean de jur imprejur. E atat de multa forta in fiecare fir de aer, primita si de la vulcan si de la ocean si atata frumusete oferita de natura – incat nu are cum sa nu te patrunda, copleaseasca si rezideasca. Am stat acolo cateva minute, in miros de capre si clinchet pe alocuri de clopotei, caci era o ferma aproape, cu o luna uriasa ingereasca peste noi si peste toata valea din care se desprinsesera doua aripi mari de nori.

Valea Orotava noaptea

Apoi am ajuns acasa. El s-a uitat dupa noi pana am intrat in casa. Noi dupa el, cand a plecat.

Stim ca niciunul din toti 4 nu vom uita Pastele asta niciodata. Ne-a alinat inimile si ne-a pus bucurie in ele, iar Dumnezeu nu ne-a lasat pe niciunul sa fim departe de El si de Lumina Lui. Ne-a dat speranta, ne-a alinat durerile, ne-a uns cu mir sufletele frante, ne-a intarit duhul si credinta si ne-a ajutat sa ne mai ridicam si alinam un pic unii pe altii…iar noi mai departe, pe toti ai nostri din gandurile si inimile noastre si unii pe altii.

vallede-la-orotava-y-teide

In broderia lui Dumnezeu, lucrurile se intampla doar pur si doar simplu.

Nu se aud zurgalai, nu te sminteste nimic orbitor si nu te copleseste nimic provocator. Maretia Lui e asa cum numai forta desavarsita si natura este: silentioasa, nerevendicativa si neconditionata, nu ti se impune, nu te corupe si nu te provoaca. Doar este si se lasa aleasa, privita, explorata si degustata dupa libertatea pe care si-o ingaduie fiecare. Iar de indata ce o alegi, esti condus in pantecele si maruntaiele ei unde te cutremuri de cat de mare-i e frumusetea, o frumusete cu adevarat coplesitoare careia nu i te poti decat supune si ingadui intru totul sa te binecuvanteze.

 

Hm…?

Standard

Te plac.

Ce bine. Pentru ca si eu te plac.

Vreau sa te cunosc.

Ce bine. Pentru ca si eu vreau sa te cunosc.

Te vreau.

Si eu te vreau. Ce bine.

Vreau sa te cunosc si mai mult.

Vreau sa te cunosc si mai mult si eu.

Te vreau si mai mult.

Te vreau si mai mult si eu.

Te iubesc.

Te iubesc.

Mult?

Mult tare, da.

Mult mult mult?

Nu simti?

Simt, imi place sa te aud.

Acum simti mai bine?

Nu, mai mult.

Nu te mai vreau.

….

Hm…?

Hm…?

Bine.

Bine?

Bine.

Adio.

.

Nu te-am ranit?

Nu.

Pai nu te mai vreau. Plec.

Am inteles.

Si nu te doare?

Nu.

Nu?

Nu.

Ti-e indiferent?

Nu, nicidecum.

Si atunci?

E libertatea ta. Te astepti sa ti-o seduc?

Nu. Adica da. Ma astept, dar nu vreau. Te-as detesta.

Si atunci..?

Daca nu te doare, de ce se scurge din tine lacrima asta albastra?

Care?

Asta.

.

Hm…?

Nu se scurge din mine.

Dar de unde?

Raspunde.

Din tine.

Ah…suntem destepti.

Nu, nicidecum.

Si din tine ce se scurge?

Uita-te in ochii mei cand vorbesc cu tine. Nu sunt in pamant.

Tu.

Eu ma scurg din tine?

.

Hm…?

Nu.

Pai ai zis ca eu ma scurg din tine.

Da. Dar nu te scurgi.

Nu ma mai scurg din tine acum?

Hm…?

Nu.

Dar ce fac?

Te smulgi.

Si nu te doare?

Ba da.

Pai ai zis ca nu te-am ranit.

Nu m-ai ranit.

Si atunci ce te doare?

Hm…?

Hm…?

Neputinta.

Sper ca vorbesti de-a ta.

Bineanteles.

Deci ti-e clar de ce nu te mai vreau, da?

Hm…?

Uita-te mai in ochii mei cand vorbesc cu tine. Raspunde.

Ti-e clar de ce nu te mai vreau?

Da, e clar.

E clar sau ti-e clar?

E clar si mi-e clar.

De ce?

.

Hm…? Spune.

Pentru ca nu pot ca tu sa poti.

Exact.

Deci esti bine, da?

Hm..?

Poeziile mamei @ Azi

Standard
maria magdalena

maria magdalena

 AZI

Între noapte şi zi,

Între apus şi răsărit,

Ce să mai alegi,

Când totul s-a sfârşit…

-

Stau ghemuit în locul meu,

Cu soarele tâşnind din ziua înfierbântată

Şi îmi aşez pe rafturile minţii

Tot ce a fost un adevăr odată.

-

Trăiesc şi parcă mor atunci,

Nemulţumit de gândurile mele

Că nu am fost stejar biruitor

Al stâncilor, prăvălitoare, grele.

-

Trăiesc şi parcă mor acum,

Un rob al zilei care vine

Neputincios, bătrân, pribeag,

Şi singur printre vieţi străine…

-

Îmi pare rău, că scrisul meu,

Nu e puternic ca un mâine,

Şi stă ascuns în ochiul meu,

Mai mic decât un colţ de pâine…

- – -

tata si aprilie

Standard

 

Anul trecut cand am ajuns aici pe insula asta, in primele nopti m-am intalnit cu tata undeva la un mirador …in vis. Nu il vedeam, dar il auzeam si il simteam langa mine. Nu era nici in stanga, nici in dreapta, nici in fata si nici in spatele meu. Era de jur imprejurul meu…ca un acoperamant. Nu a fost un vis, a fost o intalnire adevarata. In realitatea aia de acolo, din bucata aia de minte, de mine, de spatiu si de timp, avea loc intamplarea asta. Vie…mai vie ca viata insasi.

Hoinaream pe o carare printre muntii vulcanici inverziti din toate partile de flora tropicala si priveam inspre ocean. Era o lumina proaspata de dimineata.

Inceput de vis:

si ce-ai de gand sa faci pe aici? te apuci si de spaniola?

nu stiu inca, poate…

e frumos locul asta. vrei sa ramai?

santa candelarianu stiu …nu stiu de ce am ajuns aici la fel cum nu stiu daca pentru mine sunt aici. astept sa mi se arate …nu stiu ce…nu stiu nimic… e o pestera mica aici, mai jos pe langa barranco, amenajata pentru rugaciune, catolica…nu de-a noastra, dar crestina pana la urma…frumoasa de te lasa fara aer…se numeste Santa Candelaria (e o sfanta negresa) si mai cobor acolo in unele zile… dar tu? cum esti? de ce mai esti inca pe aici?

pentru voi … dar acum trebuie sa plec.

unde?

nici eu nu stiu mai mult.

Sfarsit de vis.

Mi s-a aratat, in parte. In parte, inca nu stiu.

As putea vorbi despre tata in multe registre, pe multe voci, cu multe tonuri…ba pe alocuri chiar si cu inflexiuni, razand pana peste urechi sau plangand pana la topirea maduvei din oase.

Intr-un timp am aflat adevarul despre plamadeala mea si intelegand asta cat de cat si cumva, mi-am inteles si parintii, si dusmanii si zdrobitorii. Atunci, ca rotita unui ceas, m-am invartit in mine, mi-am schimbat ritmul si pozitia si am fost mai bine un pic. Samanta, firul din mine care mai ramasese din tot ce fusesem…a supravietuit si apoi au inceput sa se desprinda din el alte fire, ca si cand copacul care sunt, a fost altoit si din dud ce eram a inceput sa creasca mar si prun si salcie si de toate, ramurica cu ramurica…impotriva firii si-a tuturor celor stiute si crezute.

Revenind la tata, primul meu zdrobitor – nu mai pot vorbi si simti despre el decat asa cum eram noi doi in ultima vreme. De ani buni, deja…se intampla lucrul asta. Iertasem tot si cat putusem eu si cu asta ma ocupam cat imi era ziua de lunga …si asa isi facuse loc si frumusetea intre noi. El o tinea pe a lui, ca era mandru ca nucul lunatic din gradina din coasta casei…dar nu asa era el, ci doar asa fusese invatat si format de viata grea. La primele zece sute de mii de straturi de suprafata, parea ca asa este…cum spunea mama, irecuperabil si iremediabil. Ne intelegeam in felul nostru, emotiile erau ceva cu care nu stiam ce sa facem, cuvintele ne incurcau si nu le foloseam decat ca sa radem ca nebunii sau ca prostii, sa facem poante tampite si de-un absurd total sau ca sa ii mai zic de mine si-ale mele, ale noastre prin care treceam, iar el de ale lui si ale lor…ale neamului.

Vorbeam de femei, de sex, de constipatie, de politica, de afaceri, de nepotu-sau care trebuia sa fie si n-a mai fost, de mama, de parintii lui, de bunicii lui, de lume si de cate in luna si in stele. Imi spunea mereu sa nu imi iau un prost de barbat ca si asa e lumea plina de prosti si la el in curte nu e loc de altii in plus…dar zicea doar asa, ca de bagat in viata mea nu s-a bagat niciodata, nu m-a intrebat niciodata nimic. Era un tip foarte discret. In plus, el n-avea treaba cu randul lumii…eu nici atat, doar mama avea, motiv pentru care a tinut-o tot intr-un maritis. De vreo 3 ori. Tata zicea ca o asteapta sa-i iasa gargaunii din cap, dar ea nici nu vroia sa auda si suferea si-l bodoganea ca el nu-si mai cerea iertare de la ea si asa a ramas cu gargaunii ei iar in final am ajuns la versiunea in care ea nu m-a facut cu tata ci cu Dumnezeu. Mai exista si versiunea in care nu m-a facut nici cu Dumnezeu, ci sunt extraterestra. D-ale maica-mii transcedentale.

Ne placeau petrecerile si am dat cateva petreceri impreuna si cu prietenii mei si cu ai lui…si radeam pana ne cocosam. Mama mi-a zis mereu ca seman cu el la ce-i mai rau si cu ea deloc.

la 20 de aniFizic nu semanam cu ei deloc. Erau toti cu pielea inchisa si bruneti ca taciunele, dar frumosi tare si drepti ca brazii. Si el si mama si sora-mea. Din cauza lor …pentru ca mi-a iesit pielea mai inchisa decat la blondele obisnuite si ochii albastri, mie imi zicea lumea ca-s tiganca blonda, iar tiganii ca-s de-a lor.

El…cand statea asa, ca o statuie, pe prispa casei parintesti…cu orele si zilele, fumand intr-una, intr-o rînă, sprijinit intr-un cot si o mana pe genunchi, aplecat cumva…ai fi zis ca pune la cale ceva maret si nemaivazut si nemaiauzit. Gandea intr-una. Peste timp, regasindu-ma intr-o postura similara, mi-am dat seama ca doar nu stia incotro, nu stia ce sa faca. Apoi, pentru ca nu suporta sa stea degeaba, ba mai repara un gard, ba s-a apucat de refacut casa, ba de curatat gradinile, ba de sadit livezi intregi de pruni, ba una, ba alta.

In afaceri fusese pana in varful piramidei, constientizase lucruri si nu i-a mai trebuit. In politica, om de dreapta, taranist prin constructie si mostenire a fost si acolo pe varfurile locale si judetene si nu i-a mai trebuit nici aia…am stat odata zile in sir sa-i facem poze si postere pentru campania electorala de la primarie, a fost si profesor de matematica o vreme la scoala de la el de la tara si cate si mai cate n-a mai fost …si apoi a zis ca el se face fermier si producator de tuica ….ca e cel mai bine asa pe lumea asta.

In plus se declara transcendental si curios addict de evolutia omenirii si-a stiintelor la care isi dorea sa fie martor cel putin pana la Apocalipsa…pe care si p-aia o sfida si zicea ca lumea intelege prost cum sta treaba cu Dumnezeu si ca Dumnezeu n-asculta de toti paduchiosii, betivii, nebunii, prostii, proastele si curvele. Apoi ii baga rand pe rand in pizda ma-sii pe toti si apoi ne apucam sa jucam table pana in zori. Era expert si m-a invatat si pe mine. Asa am supravietuit odata la Vama Veche vreo doua zile in plus, i-am batut pe unii intr-o curte si le-am luat banii. Apoi am avut noroc sa mai gasesc niste bani pe jos si am mai stat o zi.

Apoi, ultima oara cand l-a adus prietenul lui in Bucuresti sa se vada cu mine si sa mergem la cardiolog, mergea incet, incet tare…dar din cauza felului lui de-a fi, n-ai fi zis ca nu poate mai mult, ci ca de ce sa ne grabim cand o putem lua pe indelete? Cand a iesit de la doctor si am mai stat un pic la masina ca sa mai schimbam cateva vorbe inainte de intoarcere, si-a dat palaria jos, si-a dat parul peste cap si razand…a gandit cu voce tare si pe tonul lui Moromete privind intr-unul din neanturi a zis: Bă ce prost am fost! Cum sa cred io ca se mai intoarce mortu‘ de la groapa?”

Apoi in alta vreme, stand amandoi trei zile si trei nopti impreuna la el la tara, timp in care am vorbit vrute si nevrute, in care nu am dormit deloc…amandoi eram bufnite si fara timp, in care am fumat ca turcii, in care am gatit, in care ne-am spus multe intamplari de care nici eu si nici el nu stiam, intr-un final am cedat si am adormit bustean. Eu. Ca el mai avea de zis. Si m-am tolanit la el in pat, la perete si am adormit. Pernele miroaseau a el. A stanca de ocean. Nu stiam atunci, dar acum stiu. Si ca prin vis l-am simtit cum se intinde si el langa mine, pe spate si pe marginea patului…sa nu ma deranjeze…dar nu inainte sa puna o patura peste mine cu grija si sa mai arunce un lemn pe foc. Stiri in surdina, se auzeau si zburau din televizorul care statea pornit non-stop, dat incet si cu imaginea praf de la o antena si mai praf si apoi el…sforaind ca turcul.

Apoi intr-o iarna, pe vremea studentiei, m-am dus la el sa-mi dea si mie niste bani si m-a prins inghetul si am ajuns bocna. Mi-a dat 2 sarmale cu o bucata de mamaliga, un pahar mare de tuica pe care l-am baut ca pe apa si m-am prabusit pe loc. M-am mai trezit a doua zi. Eu disperata…el radea. Asa ca am mai ramas o zi.

35+Intr-o vara sau primavara, nu mai tin minte, pe vremea cand traia si maica-sa, bunica Ana Jana pentru care producatoarea TV Irina Szasz venise sa faca un documentar despre tipologii de femei in legatura cu o carte la care lucra sau deja o scrisese Aurora Liiceanu – a aparut si el pe filmarea aia, ca fiu al Anei Jana si era foarte mandru si fericit. Am umblat prin Bucuresti pana am gasit-o pe producatoare, m-a recunoscut pentru ca semanam mult cu bunica si foarte draguta…mi-a dat caseta video. Foarte frumos a fost documentarul ala iar bunica era de coma.

Apoi in Aprilie ne buluceam cu petrecerile. Ba de ziua mea, ba de Sf.Gheorghe…ca ne serbam amandoi deodata, ba de Paste. 

Momentul nostru de iubire suprema a fost unul singur.

El statea pe marginea patului, intins nu mai statea de ani din cauza inimii si-a fricii sa nu moara in somn …fara sa stie…ca taica-sau. In jurul nostru roia familia si fiecare vorbea fara sa asculte pe nimeni. Era fiecare cu monologul lui, iar pe el il iritau toate vocile si il mai luau dracii pe alocuri. Se uita pe geam si scrasnea din maxilare, dar era neclintit ca o roca si n-ai fi zis ca e la capatul drumului. Picioarele ii erau ca de fier, inflamate si pielea sparta peste tot. Slabise foarte mult si facea caterinca ca de acum poate fi usor confundat cu un balerin.

Mama ii adusese o punga cu sosete de lana facute de mana ei, dar in stilul ei caracteristic…erau multicolore, cu calcaiele gresite si nu era una la fel ca cealalta. El a luat punga incet sa vada ce e in ea, cu o spranceana ridicata si-a aruncat un ochi si apoi a inceput cu cioacele. Nu era el genul sa poarte sosete curcubeu cu calcaiele in dreptul degetelor. S-a ras mult. Apoi iar l-au luat dracii si iar se uita pe geam. Monoloagele nu mai conteneau si lui i se pusese pata sa-si puna perdea la o fereastra care ramasese desperdelita.

M-am strecurat la picioarele lui cu un lighean cu apa, a avut o miscare de a se retrage si de-a ma da de pietre…dar l-am luat cu vorba d-ale noastre si cu una si cu alta si s-a lasat. I-am scos sosetele, i-am taiat unghile, i-am suflecat pantalonii pana la genunchi, i-am spalat picioarele si le-am uns cu o alifie speciala.

Mi-era teama sa nu ii produc vreo senzatie de respingere…nu-l atinsesem niciodata si cred ca avea aceeasi teama.

Intre timp mama vorbea de ale ei, fiecare de ale lui, apoi a palit tot din jur si vorbeam doar eu cu el de ale noastre. Si radeam si era bucuros si isi scria pe un caiet problemele mele ca sa se mai gandeasca si el la ele si ma mai intreba ce probleme mai au americanii si pe unele le rezolvam impreuna, imi dadea idei….multe mi-au trebuit si le-am folosit. Inimile noastre cantau si dansau pe muzica lor.

Iisus si Sf.Petru pe mareDe la el mi-a ramas o icoana superba, pictata de-un soldat pe front in cel de-al doilea razboi mondial si care mi-a fost intaritor in cele mai grele momente din viata. Tinea la ea ca la ochii din cap si mereu ma intreba pe unde mai e, prin care casa si daca e in regula. 

Apoi am plecat. La 33. Si imediat a plecat si el. La 59. Eu in viata. El dincolo de ea. Singur.

Sunt doi ani de atunci.

Iar anul trecut ne-am intalnit aici la mirador. Niciunul nu stia prea multe. 

 

 

 

humanitarian: solutions to problems

Standard

Intro note:

I am remodeling my CV for a highly challenging humanitarian work opportunity that I am discussing nowadays with an international organization and I was thinking to use this occasion to re-post that part of it related exclusively to humanitarian and common good areas.

…and of course, to encourage you one more time to join open innovation realm and to start solving problems, but to also invite you to become part of openOI, a beautiful growing collaborative and sharing community of prolific problem solvers and great people.

Solutions delivered to worldwide NGOs

through open innovation platforms as a problem solver

In the last 4 years, I developed a portfolio of over 40 solutions and growing – to various worldwide organizations challenges, solutions conceived in ways able to offer a high social and economic impact and degree of efficiency.

I listed below the most important solutions that I delivered to international NGOs and common good challenges:

1) Drive to End hunger – Elimination of Food Deserts for AARP Foundation, USA – targing ageing population living in food deserts. I delivered a sustainable highly operational mechanism able to eliminate food deserts by envisioning a low cost supply chain – alternative, unconventional distribution channel for food providers by using taxi principles and unemployed car owners of all ages.

2) Drive to End hunger – Sustainable Solutions for AARP Foundation, USA – targeting ageing population. I designed a management model around a modelled core service based on building a powerful food re-distribution network where the target population of 50+ to be both service providers and service beneficiaries at the same time. 

3) Communication Platform to Connect Vulnerable Communities with Climate Change Solutions for The World Resources Institute: Local communities across the globe will need to adapt to new climate conditions over the next years and decades.  In doing so, they may be facing rising sea levels, public health concerns, water scarcity, floods, heat waves and more extreme weather, among other impacts. Communities, companies, and governments can take advantage of innovative communication options to create platforms to share information on needs and deploy locally-appropriate solutions. To be effective, these platforms will need to leverage or create incentives that can motivate the various stakeholders to actively communicate needs and solutions related to climate change.

4) Systems to Monitor Institutional Corruption for Harvard, Edmond J.Safra Center for Ethics: based on the fact that so many corrupting forces are legal and not necessarily unethical within the relevant institution; data is challenging to collect and traditional ways of monitoring corrupting forces such as watchdog groups, regulatory agencies, and the media can be vulnerable to conflicts of interest themselves – to develop an innovative system or tool that will facilitate the detection and aggregation of information regarding corrupting forces within institutions in a way that is easily accessible and useful to relevant constituencies.

5) Collaborative Activist Network for Better Healthcare for Joseph H. Kanter Family Foundation(KFF)USA: built a large-scale (at least 5 million members) collaborative activist network/coalition of citizens (patients and patient advocates) that will educate the public and will help create broad demand and support for the further development of data sharing tools that better inform health care decision making. It requested innovative ideas for creating an activist network of patients, medical professionals, and the general public, focused on promoting a health system based on patient outcome data (based on EHR=Electronic Heath Records).

6) Creating a Community of Successful Readers for Community Foundation of North Louisiana The RAND Corporation has revealed that Caddo Parish, Louisiana, has a high portion of high school age children who are not enrolled in high school and who have not graduated.

7) Turning a confiscated Camora Villa into a social-business for Euclid Networksocial innovation for turning Naples, Italy into a sustainable example (2 solutions provided)

8) Making an abandoned Roman bath accessible and sustainable for Euclid Networksocial innovation for turning Naples, Italy into a sustainable example (2 solutions provided)

9) Mechanisms to motivate government transparency for The Economist Ideas Economy Innovation event held in Berkeley, California, USA on March 28, 2012

P.S. You can also see me highlighted & Find out more about Problem Solvers and Open Innovation in this short video @ Human Potential – The Next Level of Competition” 2011 Ideas Economy conference held by The Economist

foarte scurt metraj: plictiseala

Standard

Prima mea incercare de scenariu din viata… se numea Plictiseala. Un foarte scurt metraj. Era 8 Septembrie 2005 si se pare ca aveam 26 de ani. Uitasem complet de el, l-am regasit pe internet azi cand navigam la cafeaua de dimineata. La fel, se pare ca l-am publicat pe Agonia-Ateliere Artistice  (nici nu stiam ca mai exista website-ul asta) si se pare ca aveam nickul “mayia” (ce-o fi fost in capul meu?)

Deasemenea, pare ca ulterior am mai postat cateva inceputuri de scrieri, Dumnezeu stie pe unde or fi si despre ce era vorba in ele:

  • Tango (erotica)  - ?
  • Spirite libere (erotica) – ?
  • Ce s-a intamplat – ?

Nu l-am prelucrat cu nimic. E copy-paste, exact cum era atunci.  E slab ca naiba,  dar e prima samanta. 

Ca o paranteza (acolada, ce-i drept):

Gargaunii din capul meu (ca cel de mai jos si ca cele pe care se pare ca le mai scriam, dar pe care le-am ratacit) m-au imbrancit pentru intaia oara in zona filmului si-a scenariilor de film in 2007 cand am intrat la Regie la clasa regizorului Andrei Blaier. A trebuit sa renunt dupa 1 an, rapita fiind de munca in firma si de viata. Initial am inghetat anul, avand intentia sa merg mai departe…dar nu s-a putut in timp util. Mi-a parut rau, pentru ca prinsesem speranta ca as avea ce cauta pe acolo cand am primit nota 10 de la toti evaluatorii pentru o ecranizare pe care am facut-o la ,,Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” a lui Camil Petrescu si ulterior pentru un reportaj scurt pe care apucasem sa il fac pe tema schizofreniei.

Era sa iau nota 2 la examenul asta pentru ca eram bîtă la cultura si la arte, habar nu aveam de nimic din zona filmului (tehnici, regizori, filme ..nici straine si nici romanesti) si nu am stiut sa listez nicio ecranizare. Veneam dintr-o saracie lucie care nu ne permisese nici macar un casetofon – mama, profesoara, d-abia avea ce sa ne puna pe masa si nu intotdeauna, dar au existat niste ani in care am avut video si picaturile alea de atunci s-au insamantat in mine. Apoi terminasem mate-fizica in liceu, economia in facultate si literatura fusese mereu secundara. Totusi, evaluatorii de la admitere, vazandu-mi un gram de potential din probele anterioare, din cum am analizat un film si din cum mi-am imaginat o poveste pe baza unei fotografii, mi-au dat sansa la creatie, au zis ca asta ii intereseaza mai mult si asa am razbit … intrand intre primii pe lista admisilor. Este adevarat ca mi-am activat si skill-urile mele din business si am pledat un pic pentru cauza mea…chestie care i-a convins sa nu fie 100% rigizi si sa incerce si alte abordari. La pictura (ca am avut si din zona asta) tot imaginatia m-a salvat cu inchipuirile mele…dar acolo am luat nota cea mai mica pentru ca nu am recunoscut nici pictorul si nici tehnica. 

Eram la niste clienti in centrul Bucurestiului si trecand pe langa facultatea asta, admiterea era foarte in scurt…si mi-am zis sa incerc si eu. M-a inscris o prietena, pentru ca eu nu aveam timp si tot ea, talent de Litere, a apucat in vreo doua-trei nopti sa imi reaminteasca subiectele de literatura si sa-mi mai bage cate ceva in cap, asta in timp ce eu lucram la contracte si oferte comerciale. Apoi m-am dus la admitere. Fireste ca eram printre cei mai ,,batrani”, mai mare decat mine era un domn care avea cel putin 50 de ani. Si atat. In rest toata lumea era la inceput de viata, cu meditatii din greu in domeniu iar multi si cu ceva cunoastere in productie.

Totusi viata nu a fost total impotriva mea pe zona asta, prin business am ajuns iar in film…ba cu rol de consultant la studiouri unde am putut vedea in carne toate maruntaiele, ba in productia de show-uri live, evenimente si mici spectacole, ba direct in productia TV si de film si pe platourile de filmare – locatiile fiind destinul meu aici, poate unde si turismul contribuise destul de mult prin agentia care fusese parte din business-ul meu. Cand credeam ca mi-am gasit in sfarsit locul, desi o parte din inima mea inca nu era in toate apele ei…un scenarist american m-a luat la dans la un wrap party si mi-a trantit-o  direct “you know you don’t belong here!”. Bravo, mi-am zis…deci nici aici nu e locul unde sa raman. Poate nu trebuie sa raman nicaieri, de fapt.  Sau poate inca sunt inca pe drumul care duce catre mine…care o fi ala…cine mai stie? 

Intre timp, am vazut tone de filme, am incercat sa imi gasesc timp sa citesc mai mult (si literatura pe langa materiale stiintifice si altele necesare muncilor mele), am ascultat triliarde de muzici…si am incercat pe scurt, sa acopar cat am putut din goluri.

La scenaristica m-am intors din nou in 2010 cand am reusit sa scriu un lung metraj in romana cu care am participat la un concurs autohton, nu s-a intamplat nimic si am uitat de el. Am un concept bun, dar trebuie sa-l rescriu.  Eram prea dusa in anul ala. Apoi viata iar m-a rapit. 

M-am intors iar la sfarsitul lui 2013 cand am scris un nou script direct in engleza, “Cross The Line” si l-am inscris intr-o competitie internationala de-o salbaticie totala care in final a adunat 4,060 de scenarii din toate genurile. Al meu era un thriller psihologic bantuit de un triunghi erotic si care a avut un concept destul de inovativ. Am primit feedback-uri foarte bune la el de la juriu dar si de la prietenii care l-au citit, dar mai trebuie sa-l lucrez … dupa ei. Si dupa mine…dar nu chiar cum au zis ei. Am suferit foarte tare de data asta pentru ca stiu sigur ca asta e bun bun si pentru ca nu am am avut un cititor-scriitor al carui review sa ma ajute la constructie – pe zonele unde tehnica mea si cunoasterea mea nu sunt inca indeajuns de bune.

Am prins totusi speranta pentru ca am concurat cu oameni care cu asta se ocupa: sa scrie si sa citeasca si am avut un punctaj foarte bun in ciuda venirii mele in zona asta de pe carari paralele. Voi mai incerca. Am scris si unui producator american cu care am lucrat in productie la un film american…sa il intreb daca vrea sa il citeasca si sa testez potentialul, dar nu mi-a raspuns. Inca.

La concursul literar organizat de Catchy.ro cu Indragostitii lui Bresson din trenul de Craiova – tot scenaristica m-a dus pe lista scurta, nefiind in stare sa-mi brodez altfel povestea.  L-am scris pe genunchi cu doua ore inainte de deadline. A fost complet neasteptat – eu neparticipand in viata mea la nici un concurs literar, dar rezultatul ala m-a motivat foarte tare sa imi termin lung-metrajul in engleza pe care il incepusem de cateva saptamani si fata de care ganduri de renuntare ma bantuiau continuu.

Intre timp mi-am facut o lista cu filmele pe care trebuie sa le scriu si cateva schite si idei, printre care si o comedy noir… care e cea mai grea, dar care este si o piesa de rezistenta daca imi va iesi broderia si nu ma va strivi. Trebuie sa mai studiez. Mult. Nu stiu cand. Printre picaturi.

Inchid paranteza.

***

PLICTISEALA


FADE IN

EXTERIOR.PRIMAVARA-BULEVARD-ZI

Iordache (30) se intoarce plictisit de la lucru. Mersul lui taras plimba praful de colo-colo. Se descheie la cravata. Isi da haina jos si o arunca pe o banca. Se aseaza. Isi aprinde o tigara. Isi aseaza coatele pe genunchi si capul in palme. Ramane asa pret de un minut- doua.

O talpa calca peste o piatra jumatate infipta intr-o pata de pamant. Piatra incepe sa-i zgandare privirea. Se apleaca si o scoate de la locul ei. O arunca. Se ridica si isi vede de drum.

La un moment dat un trecator grabit rau da peste el si il face sa cada.

IORDACHE:
(strigand plin de nervi)
Dementule…vezi pe unde mergi!!!

TRECATORUL:
(indiferent-fara sa intoarca capul)
Du-te dracului!

Iordache plin de praf si de nervi se ridica si constata ca are pantalonul rupt in genunchi si o rana foarte adanca in dreptul rotulei. Se uita in jur. Nu sesizeaza nimic care sa-i fi putut provoca o astfel de rana urata.

INTERIOR.CABINET MEDICAL-SEARA

MEDICUL:
(in timp ce consulta rana)
Domnule…ai cazut cu genunchiul intr-o piatra! Trebuie sa facem o radiografie. Rana este foarte urata si mi-e teama de un cheag de sange sau vreo fisura a rotulei.

IORDACHE:
Dar…(descumpanit si vadit incurcat de noua complicatie)…este chiar necesar? E doar o zgarietura pana la urma urmei.

MEDICUL:
Domnule, eu ti-am spus ce trebuie sa faci daca vrei sa-ti fie bine. Dumneata faci ce doresti! Si asa…nu am mai pomenit pana acum o mai mare stupizenie de accident.

IORDACHE:
Aveti dreptate domnule doctor…sa cazi intr-o piatra..! Mai rar!Hahahhahaha…(izbucneste intr-un hohot de ras)

Medicul ii scrie trimiterea pentru radiografie si I-o inmaneaza.

IORDACHE:
Va multumesc domnu’ doctor. Sa traiti!

MEDICUL: 
Sa fii sanatos! Urmatorul….

INTERIOR. SUFRAGERIE-SEARA-2 zile mai tarziu

Iordache sta tolanit cu piciorul in ghips intins pe un scaun. Isi ia analgezicele.Pe fundal se aud stirile locale de la postul de radio din oras.

VOCE REPORTER: 
Un grav accident s-a petrecut pe bulevardul din centrul orasului.Doi morti si un ranit grav este acum in coma la Spitalul Judetean din cauza coliziunii dintre un autoturism si un transporter.

Iordache da volumul mai tare.

VOCE REPORTER:
Inca se fac cercetari, dar se pare ca la un moment dat autoturismul a franat brusc pentru a evita un pieton ce traversa neregulamentar. Martorii care au auzit scartaitul franelor spun ca o piatra ar fi sarit in parbrizul autoturismului, facandu-l tandari. Soferul a pierdut controlul volanului, a intrat perpendicular pe contrasens de unde venea regulamentar transporterul care l-a lovit din plin. Ambii pasageri ai autoturismului au murit pe loc iar soferul transporterului este in coma la spital.

Iordache ramane inmarmurit. Devine vadit nelinistit. Se ridica greoi din fotoliu. Isi toarna un pahar de whisky si il da pe gat ca pe apa.

Privirea i se fixeaza pe telefon.

Ridica receptorul. Formeaza un numar.

VOCE FEMEIE (tanara):
Alo…alo…Tu esti dragule? Raspunde…

IORDACHE:
(cu fruntea plina de sudori…aproape sufocat)
Da..da…eu sunt…

VOCEA:
Pai vorbeste …ce s-a intamplat…pari ciudat…s-a intamplat ceva..? 

IORDACHE:…….(tace…respira greu)

VOCEA:
Alo…alo…ce se intampla…ma auzi?

IORDACHE:
(privind tinta catre radio…cu o privire incremenita)
Maria…am omorat doi oameni si am bagat unul in spital…

VOCEA:
(usor isterica…contrariata)
Iordache….ai innebunit…? Ce tot zici acolo….? 
Alo…alo…alo…vorbeste…Iordache….

dupa un capat de pamant

Standard

 

capat de pamantCand s-a terminat strada, mi-am activat tractiunea integrala si am luat-o pe aratura. Cand s-a terminat si aratura, mi-am intins aripile si-am zburat. Cand s-a terminat orizontul si-am ramas doar in fulgi si aia zburand pe langa mine, mi-am activat optiunea turbo. Chestia e ca am activat-o prea tare si-am zburat dincolo de cateva margini ale lumii…ba chiar si-ale mele.

Am mers o vreme pe fire subtiri, ba unele chiar invizibile, prin nisipuri miscatoare, prin intuneric si printr-o ceata groasa si ajunsesem sa cred ca nu mai exista nimic. Nici macar eu. Probabil pentru o vreme nici nu am mai existat. Stiam ca exist inca doar pentru ca ma durea. Dar cand am aterizat pe un petec de pamant in mijlocul oceanului, am aflat inca o data ca mai exista multe lucruri, multe frumuseti, multe chipuri ale lui Dumnezeu, multe lumi si multe limite.

Asa mi-a intrat in inima, adanc… un loc nou, maturat nu demult de un vulcan furios si revenit la viata prin dragostea si loialitatea oamenilor. Se numeste Garachico si mi-a adus in inima un dor de o viata pe care sufletul meu o stie, dar nu a trait-o niciodata. Si totusi o visam de cand umblam pe la gradinita….chiar daca realitatea era total pe dos. E al doilea loc adanc infipt in inima mea, primul e Sacele din Brasov unde am copilarit in primii mei ani si unde simt un pic din acel ,,acasa” care ma tot bantuie si pe care nu l-am mai simtit nicaieri. Garachico e unul din cele doua locuri unde trebuie sa ma intorc …la un moment dat, candva…dar nu singura. Il pastrez special pentru asta. Iar daca viata va fi buna cu noi, poate o sa si locuim cateva luni acolo…asa, pentru a aduce slava vietii si lui Dumnezeu si pentru ca putem. Pentru ca amintiri noi asteapta sa fie. Iar daca viata ne va inghesui …o sa furam. O sa furam timp si spatiu si o sa ne facem loc amintirilor. Nici nu-mi pot inchipui altfel.

Acum era sambata, aprilie, ploua tropical torential, vantul ingenunchia palmierii si unii oameni isi vedeau de rutina lor …ca de exemplu alergau. Sau ca de exemplu si noi…singurii turisti care isi vedeau de treaba lor in ciuda vremii.

Germanii si nordicii erau ascunsi prin taverne perfecte si linistite si cu muzica data incet in surdina. Mancau scoici, vorbeau in liniste, iar unii citeau din reviste si carti. Puteai auzi musca. Am intrat doar ca sa ii vedem si sa ne confirmam ca nu gresim. Am iesit si ne-am dus undeva, la o taverna de 2 lei cu o terasa semi-acoperita si unde eram doar noi. Ne batea vantul in supe si in cafea, fata de masa se dadea peste cap si fumul de la tigari ne intra in ochi … dar aveam priveliste buna, frig nu era si merita mai mult asa.

Ca noi mai erau scufundatorii, surferii si pescarii pentru care vremea aia furioasa de afara parea sa fie ideala si mult vanata si visata.

In poza de sus sunt eu…sau mai fidel zis, personajul masculin care salasluieste cot la cot cu femeia din mine.

Mai jos…bucati din Garachico … de atunci. (s-au mai strecurat si bucati din Icod de los Vinos…o alta bijuterie din drumul catre Garachico)

Cum n-am mai ajuns Aspen Young Leader cu insigna

Standard

 

bucuresti

la birou, din teren…prin 2007

Se intampla acum vreo 3 ani si Aspen Institute Romania primea nominalizarile pentru programul Young Leaders.

Mecanismul e simplu si pe circuit inchis: membrii Aspen recomanda anual preferintele lor in materie de leadership pentru Tara Romaneasca, 20 de selectati intra in program si de acolo intr-un priceless network de unde ajung in functii politice, de organizatii mai mari sau mai mici…si tot asa.

Nestiind ca sunt pe lista preferintelor unuia dintre membrii Aspen, am fost total surprinsa sa aflu ca am fost nominalizata pentru program – eu nefiind corporatista, ci antreprenor in transee la firul ierbii sau pe sus prin virtual ca problem solver, in competitii infernal de salbatice din open innovation unde corporatiile isi rezolva o mare parte din probleme si unde profesionisti de top din toata lumea se intrec cu sutele si miile pentru ca solutiile lor sa fie alese, platite, premiate si implementate.

La vremea aia, puteam si eu arata un portofoliu considerabil de proiecte executate, dar si de solutii dezvoltate pentru organizatii din toata lumea – cateva castigatoare, premiate si alese pentru implementare in Statele Unite:

  • o platforma medicala online care sincroniza medicamentatia diabeticilor cu o alimentatie specifica;

  • o aplicatie tehnologica privind umanizarea tehnologiei in sistemul bancar (umanizarea terminalelor – a interfetelor dintre banca si clienti: ATM-uri, internet banking, POS-uri, etc)

  • un program de social-business, un model prin care arhitecturam o ,,plasa de siguranta” pentru discriminatii pozitiv, oameni care cadeau din sistem si nu aveau niciun fel de optiune pentru a nu se prabusi in gol.

In programul Young Leaders din anul ala au concurat aproximativ 600 de candidati, iar juriul a fost compus din niciun antreprenor, niciun lider, multe doamne HR din corporatii si ONG-uri si un domn cu functie executiva in Aspen.

Interviul a avut loc ca la recrutarile de angajati. Ei s-au asezat in rand, de o parte a unei mese luuuungi. Iti jucau ochii in cap ca sa raspunzi intrebarilor fiecaruia, asta daca ii identificai … pentru ca se mai si incalecau sau erau bruiati de domnul cu executiva care avea o placere deosebita sa se auda vorbind pe sine peste toti, inclusiv peste candidati. Un asistent statea intr-un colt cu un laptop in brate si iti cauta pe google fiecare cuvintel.

Am terminat cursa in primii 40, trecand de mai multe etape si ajungand pana in etapa finala. 

Intr-una din psihanalizele mele pe caz, am concluzionat ca am avut 3 dezavantaje in fata doamnelor HR:

  • diversitatea din CV

  • operam deja in viitor si intr-o piata care le era total straina si neanteleasa, cea de open innovation

  • aveam un motto in CV care le-a tulburat: In order to become better professionals we need to become better people

Una din doamnele cu insigna de HR nu a fost de acord cu motto-ul meu si usor ciupita de glas de propria-i contrariere, m-a intrebat “Cum adica?”. Recunosc, mi-a venit un pic peste mana sa ma explic. 

In concluzie:

De cand ma stiu, toate competitiile la care am participat in viata, de la sport si pana la cele intelectuale, la nivel national sau international, le-am terminat in primii 10% atunci cand nu eram pe podium. Proiectele le termin cu cele mai bune performante, iar daca intru in procese sau in operatiuni de combat, in cazul in care nu castig in echipa cu avocata si alti specialisti, sunt un adversar foarte greu de doborat. Uneori mi se pune cate o pata si ma bag si in concursuri in care nu am ce cauta, cum ar fi cele de literatura sau scenarii de film si uneori am surpriza sa ma trezesc pe listele scurte, atunci cand reusesc sa ma concentez la diacritice si la gramatica si sa nu amestec limbile intre ele. Cred ca am o pasiune pentru pasiune si una pentru provocare. Ar trebui sa ma simt bine pentru gradul asta de performanta, ai zice. Sa se umfle pipota in mine de mandrie. 

Insa in realitate performanta asta nu inseamna nimic. Nici in Romania, nici in alta parte a lumii (pentru cei care inca mai sunt naivi si isi inchipuie ca valorile sunt pretuite in alte parti). Am lansat cu niste problem solveri straini o platforma (www.openoi.com) pentru top performeri, problem solveri, oameni de stiinta, artisti si inovatori tocmai din motivul asta; ma exprim in cunostinta de cauza, in urma a peste 4 ani de game hardcore in open innovation si peste 10 ani de antreprenoriat in Romania…cu aceeasi firma, ajungand si aici in procentul de 10% pentru ca statistic, in Romania peste 80% din firmele deschise nu supravietuiesc primului an.

Pe lumea asta, asa cum este ea de ingrozitor de salbatica…sa fii printre primii in mod constant nu inseamna nimic, nu iti schimba viata, nu te scoate din dificultati si nu iti aduce proiecte si oferte de munca mai bune sau pe masura ta. In fata ta si in calea ta vor fi mereu liste interminabile de oameni mai putin performanti sau neperformanti cu joburi caldicele pe care se pensioneaza, vor fi sisteme care tin in brate oameni fara multa putinta si stiinta…si multe alte inegalitati si nedreptati. Nu te vede nimeni, nu iti da nimeni nimic, nu zice nimeni “wow ce performante ai, ce talentat esti, hai sa te ajut sa faci aia sau ailalta, hai sa te sustin cu ce ai nevoie, hai sa iti sprijin proiectul asta…sau simplu, hai”. Nu. Nicidecum.

In realitate ajunge la un liman numai cine inoata nebuneste, iar la un liman sufletesc ajunge cine poate ridica, sustine, ajuta si pe altii in nebunia asta…riscand sa fie incetinit sau chiar afectat. Cu timpul si cu exercitiu, reusesti sa impingi inainte foarte mult si foarte bine multi oameni frumosi si multe proiecte extraordinare fara sa te mai incetineasca nimeni si nimic, pentru ca inveti tot mai bine cum sa te pozitionezi, cum sa joci, intelegi tot mai mult importanta unor lucruri.

Va trebui sa faci ceva din ce nu ai, din piatra seaca si apoi d-abia poate…poate ceva se schimba inspre mai bine si pentru tine. Poate…daca nu vei fi calcat pe cap de indata ce te-ai ridicat un pic. De la oameni ca tine se asteapta locuri de munca si solutii. De la oameni ca tine doar se asteapta. Obisnuieste-te cu asta.

Orice performante vei reusi si oricat de mari ar fi ele, doar pentru tine vor insemna ceva si pentru Dumnezeu… pentru ca solutiile si actiunile tale schimba lumea, pur si si simplu o remodeleaza cu o viteza ametitoare si pe nesimtite. In open innovation si in acceleratoarele de antreprenoriat online, ideile se implementeaza imediat si genereaza impact social si economic tot imediat. In general, actiunile si cuvintele tale inspira oamenii, pe unii …iar aia fac mai departe, pot mai departe.

Asta e cauza ta: sa nu te opresti din incercat, sa nu renunti, sa rezisti si sa fii in fiecare zi la maximul tau de potential.

Multumesc membrului Aspen care a mizat pe mine in anul ala. Am fost o carte extravaganta si profund neconventionala pentru tipologiile obisnuite propuse in programul asta si care se si bat pe el foarte tare…din ce am mai auzit si eu. A fost un act de curaj sa ma aleaga pe mine intr-un mediu atat de conventional si greu de schimbat, o indrazneala care mi-a dat speranta si care m-a si intarit intr-un fel. 

Motto-ul mi-a ramas acelasi: In order to become better professionals we need to become better people.

 

 

dor de frumusete

Standard

 

Fix acum cand scriu, pe ecran zburda niste furnicute mici mici mici care s-au mutat la mine si peste mine. Peste vointa mea, bineanteles. Nu le mai pot omori de un timp, imi vine foarte peste mana. Nu pentru ca nu as putea, ci tocmai pentru ca as putea. Paradoxal, din ce nu le mai omor…parca nu le mai vad si nu mai sunt atat de multe cum erau.

Revenind…

africani 2Cutreieram ieri strazile din Puerto cand i-am zarit pe ei. O familie de comercianti stradali, africani, veniti probabil in vara aia cand se zice ca au venit in masa cu plutele pe ocean, aia care au mai ajuns. Si pe aici se chinuie tare si traiesc in principal din ce stiu sa faca cu mainile: genti, obiecte de tot felul, codite impletite, etc.

Nu ii vezi niciodata abatuti si tristi, desi pe unii ii vad batand zeci de kilometri incolo si incoace si incercand sa convinga mii de turisti sa le cumpere ba bratarile ieftine, ba ceasurile false, ba una si ba alta. In alte zile ii vad fugind de politie, iar in altele nu-i vad deloc.

Unii si unele sunt frumosi tare, altii mai putin. Ele isi poarta costumele. Atunci cand ii intalnesti singuri si nu in grup, iti dai seama cat de traumatizati sunt de fapt din cum fac lucrurile, din cum privesc, din cum se lasa priviti.

africani 1Ieri insa, in mijlocul muncilor, pe strada, o familie era in culmea fericirii.

Erau veseli si se simteau atat de bine impreuna incat m-am dat pe dupa sora-mea ca sa le pot fura o clipa, sa ma bucur de ei cat mai mult si sa-i impart cu prietenii. El, sotul, ii punea ei copilul mic in spate si il tot potrivea ca sa se aseze bine, o alta copilita radea de mama focului, ea, sotia radea si ea…alti cativa prieteni sau rude de pe langa ei, la fel. Parca le ieseau inimile pe afara. Unul care tocmai venise scosese dintr-o geanta cate ceva de mancare si dadea la toti, alta dadea apa, alta mangaia si inveselea copiii. Nu ii observa nimeni, nu se oprea nimeni la ei…desi unii zambeau si se luminau fara sa realizeze cand treceau pe langa ei.

Nu s-au retras din munca pentru toate astea, nu au facut nimic nefiresc, fortat sau ostentativ…ci erau pur si simplu, navigau pe firul vietii asa cum era el: aspru, incomod, la strada…in timp ce vindeau niste figurine din lemn facute de ei si in timp ce cu un ochi monitorizau sa nu ii prinda politia. Deja imi si imaginam cum lucreaza ei impreuna pe unde locuiesc si cum sunt organizati.

I-am iubit pe oamenii aia ieri. Erau de departe cei mai vii si mai autentici dintre toate miile care mergeau pe strada aia incolo si incoace.

Mi-au facut dor de iubire, de daruire, de loialitate, de armonie. De frumusete.

De…pur si simplu. Uitasem cat de om sunt.